Moartea

Taman mă bărbieream când sună cineva la uşă…Era deja seară şi nu prea aşteptam pe nimeni…Şi de ce dracu’ mi s-a facut aşa frig? Mă uit pe sub uşă să văd cine e…

-Ai venit?

-Îhî…

-Bei un ceai?

A spus că nu bea, că mai are şi alte trebi de făcut. “Bun, stai să-mi iau puloveru’, că văd că s-a răcit afară”…Te mai pomeneşti că plouă…”Gata, mergem”. Uşa n-o mai încui, nu mai au ce să-mi ia…

-Coasa ţi-ai luat-o ?

-Îhî.

-Maladeţ!

Azi o văd sfioasă…Păşeşte atent să nu-mi trezească locatarii…Râde la glumele mele şi-mi spune d’altele, d’ale ei, d’astea răsuflate. Mama ei de Moarte! Mă întreabă dacă am pe cineva de la care să-mi iau rămas bun…”Nu prea”, răspund eu.. Şi totuşi, poate că încă nu doarme…

-Stai!

Se întoarce mirată. “Hai la magazin!”. Nu-i mai aştept raspunsul si pornesc înainte…Ea mă urmează. E melancolică…Astăzi mi se pare că moartea a strâns în ea toate simţirile omeneşti…Te pomeneşti că va începe să bocească? Până atunci mozoleşte un măr furat dintr-o grădină…N-are dinţi, da’ se stăruie…Roade măru’ şi fluieră o romanţă…Pufnesc in râs…

-Un costum negru, o cămaşă, o cravată şi nişte pantofi, vă rog.

Am ajuns la magazin şi-mi încerc hainele…De, nu moare omu’ în fiecare zi şi plecarea asta la groapă în blugi, nu mă prea îmbie… « Cum imi stă? » . De uimire a scăpat coasa…Mi se pare chiar că începe să se dea la mine…Îi aduc aminte ce are de făcut si megem mai departe…

Mergem la Ea. Nu stă departe şi mergem pe jos, altfel ar fi trebuit să luăm un troleu…Moartea mi se plânge că o doare într-o parte…Ne odihnim puţin…Îi spun că îmi place halatul ei negru, ea se lauda că l-a luat la superofertă. Pornim din nou. Mă irită sunetul pe care-l face când păşeşte. Oase goale lovite de asfalt. Îi dau papucii mei şi mergem mai departe. E mişto să mergi noaptea prin oraş. Luminile de pe stâlpi îţi bat în ochi, şoseaua e goală, menţii se hodinesc…

Gata, am ajuns. La fereastra Ei e lumină. Urcăm până în subsol. Bat in uşă, strig, o rog sa deschidă. Ea stă după uşă şi ascultă. Se teme…Cu ochii în lacrimi o rog şi pe Moarte să bată…Bate şi ea cu oasele ei in uşa de metal…Tăcere…

Fug…Fug de Moarte…Arunc tot ce mă face mai greu…Gel de păr, cămaşă, pantaloni, pantofi, chiloţi, a, şi cravata…Şi totuşi moartea fuge mai repede…Gâfâie şi fuge, fuge si mătăhăieşte cu coasa…O iau pe o uliţă mai întunecată, să mă ascund în întuneric…Ea, după mine…Mă ajunge şi dă cu mine de pământ…Îmi julesc coatele si genunchii, exact ca pe vremea când eram copil si mă dădeam cu “samakatu’”. O privesc cu groază în ochi…Ea scoate de pe undeva un chibrit şi-l prinde…Mă priveşte. Eu-gol, ea, femeie în toată firea…Aruncă coasa, aruncă hainele…Din întamplare îşi mai aruncă şi un os, da’ nu-i nimic, îl găsim noi mai pe urmă, după ce terminăm… după ce terminăm… ce avem de făcut…

Nu-mi mai e frig, mă învăluie o căldură…Şi miroase a ceva, un miros nedesluşit…Cred că miroase a Moarte…O strâng mai tare in braţe si zâmbesc… Viaţa e frumoasă…

Mokşa

 

Fost la biserică. Dau pe acolo din paşte-n paşte şi atunci mă duc mai degrabă ca la muzeu. La biserică e frumos. Cântă popii ceva ce înţeleg doar ei (asta cu excepţia „Doamne miluieşte”) şi se vând lumânări chiar lângă icoane (ochiul dracului are peste tot aceleaşi legi)…

La biserică e bine. Cântă popii şi miroase frumos. E lumină şi întuneric… E taman atmosfera de a sta de vorbă cu Amicul…

Cika laka ciki cea…

 

:(( Nu-i suficient că afară e toamnă, că zilele sunt din ce în ce mai scurte şi că am o lipsă cronică de somn. Nu! Trebuia să dau astăzi de ăsta şi să-mi cutremur ţestoasele pe care atârnă neschimbată de 20 de ani mintea mea… Gânduri negre mă învăluie şi nu ştiu cum să scap… Poate să dezinfectez lama?

Ce realizări are el şi cu ce mă pot lăuda eu? Când eram ca el, mă dădeam ca prostu cu samakatu, scriam „zorro” pe păreţi şi ciordeam măcriş sau zarzări verzi de la vecini…

Ionuţ Cercel e blazat. El are cu ce… Eu… :((

Bre, ăsta nu e rudă cu Adrian Ursu?

Plan Uragan…

 

Mi-am amintit azi de spusele lui tătuca Stalin. Dumnealui binevoia să spună că mentalitatea unui popor poate fi schimbată doar după trei generaţii. Desigur că marele nostru conducător a exagerat puţin, dar în esenţă, avea dreptate… Să ne amintim de masa de oameni care trăiesc încă cu nostalgiile trecutului, sau care refuză să se schimbe chiar dacă decorul în care îşi duc traiul s-a schimbat demult.

De ce vorbesc de mentalitate? M-am săturat de ţăranii parveniţi care se cred cool pentru că au mobil cu ecran color sau tricou cu „Dolce Sabana” sau „Andidas”. M-am săturat de tone de farduri peste jeg şi izuri de parfum şi transpiraţie.

Ce e de de făcut? La noapte, toţi ăştia care se consideră intelectuali, sărim în mare secret şi linişte graniţa Moldovei şi rugăm frumos Koreea de Sud să ne trimită în vizită o bombă atomică. A doua zi revenim şi populăm din nou, micul nostru colţ de rai…

 

Oraşul Soarelui

 

Ţi-i spălat vreodată creierul? Nu, nu scotându-l din carapacea aia groasa de calciu si fosfor, si nu frecandu-l cu sampon. Doar incercand sa uiti tot ce ai invatat, toate amintirile, totul…Sa stai cu craniul spart in ploaie ca picaturi mici sa-ti spele creierul…

Am cunoscut-o ca si pe toate celelalte langa o vitrina cu rochii. Se uita cu admiratie la modelele moarte ce stateau spanzurate cu capul in sus. Vroia sa se urce si ea pe piedestal, sa defileze eleganta in stanga si dreapta, sa fie admirata. Proasta! Nu stia ca nu se uita nimeni la ea, ca nimeni n-o baga in seama, ca doar eu…

Eu tocmai m-am imbracat in Brad-Pitt, mi-am inflat portmoneul cu o pompa si mi-am luat avionul ca sa agat parasute.Nicioadata n-am stiut de ce am atata succes la femei ? Poate pentru ca nu mancam ceapa inainte de intalniri, poate ca aveam pompa mare (pentru bani), poate…pentru ca nu eram eu cel care vorbeam cu ele…M-ascundeam in inchipuiri de brazipitzi, staloni si donjuani ii imitam pe ei, incercam…si reuseam. Alte muste, aceasi plasa.

Da, uite-o pe dinsa. Ciudat cum suna-“dinsa”. Vorba ca ea era inchipuirea femeii perfecte. Poate doar inchipuirrea.

-D-ra, ce ai zice daca ti-as cumpara toate rochiile din magazinu’ asta, te-as duce la un restaurant luxos, apoi acasa, te-as pune pe sofa, te-as f— bine mersi, iar in dimineata urmatoare, dupa ce-ti-o mai trag odata, iti voi plati pentru tot. Desigur ca nu asta i-am spus, da’ asa imi inchipuiam ca ar trebui sa vorbeasca un adevarat cuceritor.

-Numai magazinul asta? Mai e unul vizavi…Nu asta spuse nici ea. Dar asta intelesesem.

Toti spun ca doar furnica e capabila sa duca o greutate de 6 ori mai mare ca masa ei. S-o fi vazut pe ea, cu cutiile cu pantofi, rochii, bratari, inima mea. Ai fi spus ca toata viata ei a facut pugilism. Acasa, da, acasa imi voi primi rasplata.

Orasul Soarelui ramanea in urma. In fata doar bezna(desi aveam faruri cu big xenon), in stanga bezna, in dreapata mea-intuneric. Doar ochii ii straluceau in capu’ ala…adorabil. Se gandea la toate cele cumparate de mine.

Orasul Soarelui. OS. Poate cu un S in fata? Niciodata nu i-am inteles pe cei care le condamna pe curve. Femei fiebinti ce se joaca cu zmeul, apoi iti cer rasplata. Aproape ca in povesti. Zmeul cade apoi rapus, obosit dar fericit, ea ranjeste si e duce sa probeze rochia nu demult cumparata. Tu poti sa mananci o kila de prasade, sa tai un harbuz sa culegi niste rosii din gradina…

Apoi dimineata. Diminetile alea cu un soare rosu ca zmeul meu, infuriat, gata sa te injure, sa te orbeasca cu lumina aia prea luminoasa. Noroc ca o am pe ea in casa, bucata aia de intuneric care imi tine de umbra…

 

 

De ce au taxatoarele unghii roşii…

       E atât de plăcut să-ţi primeşti restul de la castraveţi din mâinile unei femei musculoase cu unghiile vopsite şi ţărână sub ele. Îmi unge sufletul taxatoarea cu unghiile ca buburuza care îmi întinde biletul.

De ce-şi vopsesc taxatoarele unghiile. O întrebare milenară la care milioane de bărbaţi au căutat răspunsul. Nu ştim dacă l-au găsit. Încercăm să presupunem cauzele:

• Au când, bre nene. Troleul aleargă liniştit cu 5o la oră fără a-i cădea pachioaştele. Pasagerii stau calmi ca chibritele (cacofonie intenţionată). De ce nu, dacă oricum n-ai ce face?
• Le-a rămas nişte ojă de pe vremea când nu erau taxatoare sau vecina nu mai avea ce face cu ea şi au împrumutat-o.
• Vremea de afară le provoacă o stare de spirit pe care nu o pot manifesta doar cu ajutorul cojii de răsărită uitată în colţul gurii sau coatele ascuţite ascunse sub mâneci. Trebuie ceva mai mult…
• Vor să-şi asorteze unghiile cu liniile roşii ale troleibuzului. Te pomeneşti că Chirtoacă (iar, cacofonie intenţionată) a emis un decret, că în afara pestelcilor violete sau verzi, doamnele să poarte şi unghii color.
• Doamnele vor să fie frumoase. E şi normal, de asta sunt femei…
• Doamnele vor să fie mai frumoase ca doamnele care călătoresc cu troleul. Ele urmăresc fidel principiul „vopseşti unghia şi ieşi în faţă”.
• Doamnele vor să seducă („săse” intenţionat) participanţii la trafic.
• Doamnelor le sunt indiferenţi participanţii la trafic. Ele încearcă să-şi seducă domnii. Fac asta în timpul liber, dar pentru că nu pot lăsa unghiile afară, le iau cu ele.
• Fac asta pentru ca unul să scrie 🙂 despre ele şi alţii să citească…

Inimă de ţigan

Am văzut la pub că diseară, cu începere de la ora 21.00, va rula filmul “Poveste de cartier”. Dacă nu aş fi ştiut că e dramă, aş fi râs. Poate că o voi face. Nu ştiu. Nu ştiu dacă chiar merită de văzut. Dacă nu e bun, vă spun pe urmă unde să mă găsiţi ca să vă răzbunaţi. Vizionare plăcută.

Iak despre ce e filmul: “O incercare curajoasa de a transpune intr-un film muzical romanesc cea mai cunoscuta poveste de dragoste a tuturor timpurilor. Corespondentii moderni ai clasicilor Romeo si Julieta sunt Vio (Sorinel Copilul de aur) si Ramona (Monica Merisan), doi adolescenti care fac parte din gasti rivale ce isi disputa teritoriul dintr-un cartier marginas al Bucurestiului.” Vizionare plăcută!

Handlebars

Răspuns cititoarei mele

 

Mă uitam zilele astea pe net şi am dat de un articol care are o denumire ce m-a atras. Nu că ar fi fost super inspirată (deşi nici banală nu e), dar alta era cauza. Ca prin minune post-ul ăsta se referă cam la aceaşi temă despre care am scris eu cu câteva zile în urmă şi care suferă din toate încheieturile că pe lume sunt oameni care se plictisesc şi care de fapt nu se plictisec, ci sunt nişte lenoşi care n-ar trebui să-şi plângă de milă, ci să se ascundă în colţurile întunecate şi ferite de privirea oamenilor „harnici”.

M-am gândit că ar fi frumos din partea mea să replichez ceva. Aşe, să fie. Mai jos expun părerile:

“Mă-ncumet sa dau zvon în lume că plictisul e o forma camuflată a lenii.
Cum poate un individ să ştie de plictiseală cu atâta, da atâta sămânţă pe afară şi prin case.
Cum poate un deocheat să zică, uite, cică „moare de plicttiseală” şi „nu mai poate”, când în mama dracului sunt atâtea de facut în orgadă, în sat, în ţară … pe lună şi dincolo de ea”.

Păi uite, eu mă-ncumet să spun că nu e aşa. Argumentul cu „atâtea lucruri de făcut” e atât de paralel cu cu afirmaţia ta, că… Trebuie să înţelegi că plictiseala e o stare sufletească de moment, pe când lenea… Lenea e altceva. Lenea durează. Şi ce dacă sunt atâtea de făcut? Poţi să-i spui „deocheatului” că e egoist, ceea ce e total diferit…

Să presupunem că cineva „harnic” lucrează. Face toate lucrurile care sunt de făcut „în ogradă, în sat, pe lună”. La fel de uşor să presupunem că nu face ceea ce-i place. Atunci apare plictiseala. Chiar dacă continuă să dea din coate, omul nostru e plictisit. Tare… Sunt milioane de oameni în lume care fac lucruri care nu le plac pentru a-şi câştiga o pâine şi care nu au o alternativă. Sunt plictisiţi, dar încearcă să rămână la suprafaţă. Vrei să spui că sunt leneşi?

“Dacă ţi-i trist în lumea ta, iertată să-mi fie îndrăzneala, da-i slut cu tine.
Slut mai bade, lele, cucoană…
Eşti un om dintre acei, de la care nu poţi lua nimic, care nu trezeşte invidie, fară de care eşti neutru”.

Exagerezi. Repet că plictiseala e o chestie de moment care e, de regulă pauza dintre momente trăite intens. Asta e tot.

“Nu te pot folosi, nu ma poţi folosi, la ce bun să mai iroseşti aerul?
Lasă-l celora care nu s-or plictisi vreodata de el.”

E destul aer pentru toţi. Era un banc despre evrei: “Î:De ce au evreii nasul mare? R: Ca să insire cât mai mult aer”. Nu te agita, îţi ajunge.

“-Vrei să mă plesneşti ?
Deja e bine, ai luat atitudine, şi pentru un moment ai uitat că eşti plictisit, pardon, lenos.”

Nu toţi sunt la fel de irascibili ca tine. De fapt, întorc şi celălalt oraz şi aştept replica. Sunt sigur că o să doară 🙂

“E lume care ar da averi ca să-ţi cumpere timpul în care, cica tu, te plictiseşti.”

Şi ce ar trebui să fac eu? Nu mă interesează ce face fiecare şi de cât timp are nevoie. Să binevoiască să şi-l optimizeze.

Nu ştiu de ce s-a enervat atâta. O fi de fapt treaba ei. Pentru cei care sunt interesaţi, pot citi articolul în întregime mai jos. Na că ţi-am făcut şi publicitate. Sper să-mi întorci favoarea 🙂

http://kofeeday.blogspot.com/

 

Emoţie de toamnă…